Rugaţi-vă pentru trezire spirituală

   De când mă ştiu, mi-am dorit, cu tot dinadinsul, să fiu mai deosebit decât ceilalţi oameni. Să realizez ceva ce ei nu au realizat şi să ajung undeva unde ei nu au ajuns. Fiind un om religios, transpuneam toate aceste ambiţii personale în domeniul spiritual. Mă identificam adesea cu fiii lui Zebedei, în dorinţa de a sta pe scaunul de la dreapta sau de la stânga, în Împărăţie. Încă din copilărie, visam să devin cel mai mare predicator al generaţiei mele, despre care să se ducă vestea nu numai în ţară dar şi peste hotare. În studenţie, mi-am făcut chiar şi un plan scris după care îmi vedeam desfăşurându-se viaţa. În acea notiţă personală, printre altele, se putea citi: ,,La treizeci de ani, vreau să fiu un păstor de succes, într-o biserică locală. La patruzeci, vreau să fiu implicat într-o misiune de anvergură naţională. La cincizeci, trebuie să devin, nici mai mult nici mai puţin, decât evanghelistul Europei, iar la şaizeci să scriu o carte’’. Pe atunci eram foarte sincer în naivitatea mea, însă mai târziu, mi-am dat seama că existau două probleme majore cu aceste ,,măreţe idealuri” spirituale. Prima era legată de Dumnezeu. În timp ce eu îmi făuream aceste planuri, undeva în ceruri, dealtfel cu un zâmbet binevoitor ca şi în cazul fiilor lui Zebedei, Dumnezeu gândea în Sine despre mine: ,,Să vezi ce-ţi pregătesc: La treizeci de ani, vei vinde roşii în piaţă, la treizeci şi trei te vei angaja ca muncitor necalificat. La patruzeci, te vei vedea numai bun de nimic, deci pregătit pentru lucrare’’. Astăzi, cred că Dumnezeu a avut dreptate şi că planul Său a fost mai bun decât al meu. Aveam nevoie de multă frângere şi zdrobire, a ambiţiilor fireşti, deşi multă vreme m-am considerat un om destul de smerit, mai ales când începeam să mă compar cu alţii. Astăzi încă mă găsesc în acest proces extrem de dureros. Sunt încă multe ambiţii personale şi dorinţe fireşti în mine, pe care Dumnezeu trebuie să le frângă, şi lucrul acesta mă doare de-mi vine să urlu, dar ştiu că n-am altă şansă. A doua problemă era legat de mine. Niciodată devotamentul meu în ce priveşte sfinţirea, educaţia şi lucrarea nu s-au ridicat la nivelul visurilor măreţe pe care le nutream. Vorba mamei mele:,, Brânză bună în burduf de câine”. Totdeauna consideram că înzestrările pe care mi le-a dat Dumnezeu, şi care mă menţineau, mai peste tot, în primele rânduri, vor fi mai mult decât suficiente, în realizarea acestui deziderat. Deasemenea, considerându-mă încă foarte tânăr, aveam impresia că mai am timp suficient în viitor pentru a renunţa la plăcuta comoditate şi a mă apuca serios de treabă. Însă anii treceau pe nesimţite, îndatoririle mele creşteau, iar timpul pe care l-aş fi putut folosi cu maxim de randament se subţia din ce în ce mai mult. În scurt timp am constatat că cei mai frumoşi ani ai vieţii, îmi scăpaseră printre degete şi atunci a început să mă cuprindă disperarea. Fraza mea favorită a devenit una din amintirile copilăriei lui Ion Creangă: ,,Ia am fost şi eu în lumea asta, un boţ cu ochi, o bucată de humă însufleţită din Humuleşti, care nici frumos până la douăzeci de ani, nici cuminte până la treizeci şi nici bogat până la patruzeci nu m-am făcut. Dar şi sărac ca anul acesta, ca anul trecut şi ca de când sunt, niciodată n-am fost”  Am simţit că pentru mine totul s-a sfârşit. Serviciul, familia, îndatoririle materiale ale gospodăriei, cât şi biserica pe care o păstoream, mă absorbeau atât de mult, încât am înţeles că soarta mea este pecetluită definitiv. Mă simţeam condamnat la rutină şi mediocritate, lucruri pe care le uram cu înverşunare. Contextul favorabil salvator, pe care îl aşteptam de ani de zile, părea că nu va mai veni niciodată. Am risipit în lenevie şi comoditate ani preţioşi din viaţă, iar acuma când chiar aş vrea să fac ceva mai mult pentru Domnul nu mai am timp. Cu un ultim reflex al omului care este gata să cadă în gol şi care simte că ,,acum ori niciodată’’, am hotărât să acţionez cu tot ce îmi stă în putinţă, în contextul concret în care mă aflu. Am renunţat la o facultate tehnică pe care o începusem, ca un gest de disperare, şi din care făcusem aproape trei ani. Am început să folosesc cele patru ore zilnice disponibile, înafara serviciului, în studiu biblic şi rugăciune. Dar îmbunătăţirile produse încă nu m-au mulţumit. M-am tot întrebat cum aş putea folosi şi timpul alocat muncii fizice într-un mod mai folositor. Am constatat că se iroseau zilnic mai bine de două ore în călătoria cu autobuzul de acasă la serviciu. Mulţi colegi de-ai mei îşi omorau acest timp ascultând muzică la căşti. Atunci mi-a venit o idee salvatoare. Fiindcă îmi era penibil să mă înfiinţez în faţa lor cu cărţi de citit sau cu Biblia, mi-am cumpărat un MP3 la care am început să audiez predici şi cărţi audio descărcate de pe internet. Eram cu căştile pe urechi ca şi ei. Când cineva mă întreba: ,,Ce asculţi, Stana Izbaşa?”, eu răspundeam: ,,Nu, Honore de Balzac” Dar tot nu am fost mulţumit cu rezultatele obţinute. M-am rugat Domnului să mă aşeze într-un loc de muncă în care să pot face aceasta chiar şi în timpul lucrului. Domnul m-a ascultat, şi am fost mutat pe un utilaj destul de izolat de ochii şefilor şi ai colegilor şi unde munca pe care trebuia să o prestez era în mare parte de rutină. Aşa s-a întâmplat că pe lângă cele opt ore de muncă din fabrică şi alte patru de rugăciune şi studiu biblic de acasă, uneori reuşeam să mai recuperez încă vreo zece ore pe zi pentru audierea de predici şi cărţi audio. Într-un an de zile am audiat peste două mii de predici, punându-mă în temă cu tot ce se predică la nivel de vărf în ţară. În alt an am audiat aproape o sută de cărţi audio, creştine şi seculare, de toate categoriile, unele dintre ele fiind de peste o mie de pagini. Astfel m-am familiarizat cu marii clasici ai literaturii, religiei şi filosofiei. În prezent îmi continui mai departe acest stil de viaţă, din lipsa altuia mai bun, şi fac tot ceea ce îmi stă în putinţă spre a-L cunoaşte mai mult pe Dumnezeu şi spre a-L descoperi mai eficient oamenilor. Sunt în aşteptarea unei mari treziri spirituale. Nu mă pot obijnui cu ideea că aş putea să o ratez. Prin Duhul, văd în România biserici ticsite de oameni flămânzi după Cuvântul lui Dumnezeu şi după neprihănire, mai mult decât după bani şi după plăceri. Văd oameni alergând din toate părţile spre locuri de adunare pentru a experimenta manifestarea autentică şi profundă a slavei lui Dumnezeu. Dacă nu voi fi eu omul învrednicit de Dumnezeu pentru a îndeplini această lucrare, mi-ar place măcar să-i pot ţine Biblia. Până una alta, caut să mă sfinţesc mai mult, să mă rog, să studiez Scriptura, să-L cunosc pe El şi să supravieţuiesc atacurilor furtunoase ale diavolului, dezlănţuite cu toată furia împotriva mea şi împotriva bisericii pe care o păstoresc. Viziunea unei treziri spirituale naţionale de proporţii este ceea ce mă ţine în viaţă. Cănd sub presiunea atacurilor celui rău, se întâmplă să-mi pierd această viziune, îmi pierd şi sensul de a mai trăi. Dacă mă mai ţine ceva legat de acest pământ, este o dorinţă fierbinte de a-L vedea pe Dumnezeu la lucru cu o putere la fel ca pe vremea lui Moise şi Ilie. Într-o vreme în care diavolul lucrează cu atâta putere, pe toate căile şi prin toate mijloacele, nu pot concepe că Dumnezeu ar putea fi mai prejos. De aproximativ doi, trei ani de zile, mulţi membri din Biserica noastră împărtăşesc cu mine această viziune. Transformarea radicală realizată în viaţa lor, de către Duhul Sfânt, în urma trezirii mele, este mai mult decât evidentă. Entuziasmul, rugăciunile şi slujirea lor îmi dau aripi.  Este adevărat că nici diavolul nu doarme. De o vreme încoace, avem senzaţia că trăim cu sabia lui Damocles deasupra capului nostru, gata să ne sfărâme ţestele, în orice moment. Uneori, ni se pare că fiecare clipă pe care o trăim este ultima pe acest pământ. Nu mi-aş fi putut imagina vreodată că lupta spirituală este atât de crâncenă, când îndrăzneşti lucruri mari cu Dumnezeu. Dar ne agăţăm, ca disperaţii, de Cuvântul lui Dumnezeu, ,, căci scut şi pavăză este credincioşia Lui”. Nu am pretenţia că suntem singurii care ne rugăm pentru o trezire spirituală de mare anvergură. Sunt convins că Domnul are mai mult de şapte mii de bărbaţi, în ţara aceasta, care fac lucrul acesta. Nu mă consider un fel de Ilie al României, deşi mărturisesc faptul că mi-ar place să devin. Nu cred că o astfel de dorinţă este păcat, din moment ce şi Elisei cere, aproape cu neruşinare, o dublă măsură din duhul lui Ilie. Sunt convins că mândria, ambiţiile personale şi încrederea în sine sunt monştri care au devorat de-a lungul timpului mii de oameni ai lui Dumnezeu, şi cer cu stăruinţă lui Dumnezeu să mă păzească de acestea. Dar mai ştiu şi că doar cei care au îndrăznit să viseze la lucruri ce sunt peste puterile lor, L-au văzut pe Dumnezeu în toată splendoarea Sa. Rugaţi-vă pentru România! Rugaţi-vă pentru trezire spirituală! Cereţi lui Dumnezeu să ridice bărbaţi de calibrul lui Moise, Ilie, Petru şi Pavel, care pe lângă bagajul intelectual să aibă şi unul moral şi spiritual la fel de dezvoltat. Rugaţi-vă lui Dumnezeu să ridice oameni cu viziune, curaj, frică de Domnul, disponibilitate la sacrificiu şi smerenie, care nu urmăresc înălţarea slavei lor personale, ci a slavei lui Hristos. Rugaţi-vă lui Dumnezeu să ridice lucrători pe faţa cărora să strălucească slava lui Dumnezeu la fel ca pe a lui Moise şi Ştefan. Rugaţi-vă şi pentru mine.

P.S. Putem ţine legătura pe adresa:,, Predici Vasile Mich”